Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul județului Vrancea datează din Paleoliticul superior (Bârsești, Vitănești, Lespezi).
Neoliticul este bine reprezentat, fiind identificat în peste 40 de așezări (în perimetrele localităților Bonțești, Cândești, Muncelu, Pietroasa ș.a.), în cadrul cărora apar forme ale culturilor Criș-Starcevo, Boian și Cucuteni (numeroase vase ceramice, remarcabile prin finețea formelor și prin ornamentația tricromă și bicromă, precum și figurine antropomorfe și zoomorfe), iar Epoca bronzului este ilustrată în peste 100 de stațiuni (cea mai reprezentativă fiind stațiunea Cândești, unde a fost dezvăluită o necropolă cu peste 700 de morminte de înhumație și incinerație, în care s-a găsit un valoros inventar de podoabe, unelte, ceramică etc).
În secolele IX-VIII î.Hr., peste actualele ținuturi vrâncene au trecut mai multe triburi de cimerieni, care au adus cu ele primele elemente ale metalurgiei fierului. Astfel, prima Epocă a fierului (Hallstatt) este atestată de așezările de la Pădureni, Bonțești, Bârsești, Nereju, Căiata, iar cea de-a doua Epocă a fierului (La Tene) în stațiunile arheologice de la Cândești și Mănăstioara și prin tezaurele monetare geto-dacice descoperite la Dumbrăveni (270 de monede din argint), Răcoasa, Voloșcani, Bonțești ș.a.
Meleagurile vrâncene au fost incluse în hotarele Imperiului Roman, în provincia Moesia inferior, în timpul domniei împăratului Domițian, care a purtat războaie împotriva dacilor în anii 87-89. Triburile carpilor, purtătoare ale unei culturi specifice, cu evidente influențe romane, au avut numeroase și puternice așezări pe teritoriul actual al județului Vrancea, descoperite în perimetrele localităților Pădureni, Oleșești, Vârteșcoiu, Țifești, Mărtinești, Iugani, Oreavu ș.a., așezări care s-au perpetuat din sec. II până prin sec. VII.
În sec. VII-X au fost puse bazele structurii comunitare a obștilor sătești, care vor evolua în tot timpul perioadei feudale, obștea devălmașă (formă de stăpânire în comun) a Vrancei impunându-se treptat ca o formă de organizare și ca unitate administrativă de sine stătătoare. Această autonomie a Vrancei, care s-a perpetuat chiar și în condițiile ultimelor migrații ale pecenegilor, cumanilor și tătarilor din sec. X-XIII, a permis statornicirea unor obiceiuri ale pământului, de ordin juridic, ca de pildă dreptul inalienabil de participare la exploatare a moșiei, dreptul de preferințe la cumpărarea terenurilor etc.
Obștea devălmașă a Vrancei a fost păstrată de locuitorii acesteia cu prețul luptei, impunându-se cu putere de lege până la începutul secolului al XX-lea. Astfel, codul silvic din 1910 garanta, în cele șapte prevederi ale sale, dreptul vrâncenilor asupra munților și menținerea tuturor privilegiilor așa cum se păstraseră ele prin tradiție de-a lungul secolelor.
La începutul secolului al XIII-lea (1211-1227), autoritățile centrale ale Bisericii Catolice desfășoară o intensă activitate de convertire la catolicism a populației din aceste ținuturi, prin intermediul Cavalerilor Teutoni, care a culminat cu înființarea, la 31 iulie 1227, a Episcopatului catolic al cumanilor, cu reședința la Civitas Milcoviae (probabil orașul Odobești de astăzi), condus de dominicanul Teodoric, episcopat care va fi distrus după invazia tătară din 1241.
În perioada formării statelor feudale românești, Moldova și Țara Românească, în secolul al XIV-lea, statutul politic al Vrancei nu apărea definit cu claritate. Abia într-un document din 2 iulie 1431, apare denumirea Varancha (desemnând ‘Țara împădurită” sau ‘Țara Neagră”). Un hrisov din 20 iunie 1443 consemnează stăpânirea Moldovei asupra Vrancei, fapt confirmat și de un alt document din 8 august 1445.
Un moment important în evoluția administrativă a Vrancei îl constituie formarea starostiei Putna, al cărui prim conducător a fost un oarecare Stan, în perioada 1526-1540. Ulterior, până în 1859, funcția de prim staroste a fost ocupată de 50 de persoane, printre care se numără și cronicarii Miron Costin (1686-1690) și Ion Neculce (1732).
În cadrul unei structuri administrative bine conturate, ținutul Putnei, extins între Trotuș (N), Siret (E), Milcov (S) și Munții Vrancei (V), evoluează, de-a lungul timpului, paralel cu județul învecinat Râmnic (sau Slam) aflat peste râul Milcov, în Țara Românească.
Un moment de referință în istoria ținutului Putnei și implicit al Vrancei de astăzi îl constituie lupta victorioasă a domnului Ioan Vodă Viteazul împotriva turcilor, care a avut loc la 24 aprilie 1574 la Jiliște, lângă Focșani. La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, concomitent cu dezvoltarea înfloritoare a unor așezări din ținutul Putnei și frecvent menționate documentar (Focșani, Adjud, Odobești. Domnești, Negrilești — sat cu renume, depozitarul mai multor variante ale Mioriței, Bârsești ș.a.), are loc o consolidare a obștilor sătești din Țara Vrancei.
Anul revoluționar 1848 a însemnat o puternică manifestare a conștiinței naționale a vrâncenilor, iar perioada 1857-1859 a fost marcată de atmosfera efervescentă a acțiunilor duse pentru înfăptuirea unirii Principatelor Române.
La 6 iulie 1862, noul domnitor semnează un decret prin care consfințește unificarea oficială într-o singură localitate, cu numele Focșani, a administrației celor două orașe (Focșanii Munteni și Focșanii Moldoveni), care până atunci fuseseră separate printr-o linie de demarcație, stabilită pe râul Milcov și care fiecare dintre ele avea câte o administrație proprie.
În timpul Războiului de Independență, numeroși vrânceni s-au remarcat pe câmpurile de luptă de la Rahova, Grivița, Plevna și Vidin, unde au căzut mulți eroi, printre care maiorul Gheorghe Șonțu, căpitanul Valter Mărăcineanu, locotenentul Chivu Stănescu ș.a.
Perioada care a urmat după cucerirea independenței s-a remarcat printr-un avânt economico-social general, evidențiat prin apariția mai multor întreprinderi industriale la Mărășești, Focșani, Adjud, prin dezvoltarea agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, transporturilor (s-au construit liniile de cale ferată Mărășești—Bacău în 1872 și Focșani — Mărășești în 1881), învățământului etc.
Începutul secolului al XX-lea a fost marcat de Răscoala țărănească din 1907, care a cuprins numeroase sate vrâncene (Mircești, Suraia, Călienii Noi, Călienii Vechi, Biliești, Vulturu, Dumitrești ș.a.), și de Primul Război Mondial, teritoriul actual al județului Vrancea fiind terenul de luptă al câtorva bătălii importante — Mărășești, Mărăști, Oituz—, pentru libertate și independență națională.
Vrâncenii cinstesc memoria eroilor lor căzuți în Primul Război Mondial, mărturie stând cele 41 de monumente închinate înaintașilor, dintre care amintim: Mausoleele din Focșani, la Mărăști, Mărășești, Soveja.
Orașul Focșani a fost locul unde Guvernul României a semnat, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, armistițiul cu Puterile Centrale.
În perioada interbelică, o porțiune din perimetrul actual al județului Vrancea era ocupată de județul Putna (3 340 km pătrați,6 plăși, 5 orașe și 265 sate) care s-a menținut sub această formă până în 1950, când prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 a fost desființat, înființându-se regiunea Putna, cu reședința la Focșani, iar între anii 1956 și 1968, o mare parte a regiunii Putna a fost înglobată în regiunea Galați, alte părți ale acesteia fiind trecute sub administrarea regiunilor limitrofe.
Prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968 a fost înființat județul Vrancea, care cuprinde aproape în întregime fostul județ Putna și cca 1/3 din fostul județul Râmnicu Sărat, acestea din urmă considerate în limitele pe care le aveau în 1938.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.