Pe dealul Șarba, al cărui nume l-a împrumutat și un celebru vin patentat în 1972 la Stațiunea de Cercetări Vinicole Odobești, un drum care în mare parte urcă prin pădure duce la Mănăstirea Buluc, un lăcaș de cult considerat de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române drept ”Taborul Vrancei”.
Mănăstirea Buluc își are începutul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, când, un boier cunoscut al acelor timpuri din Odobești, Ioan Caragea, ridică într-o dumbravă din codrii Mereilor, biserica de astăzi a mănăstirii, construcție din lemn având hramurile ‘Pogorârea Sfântului Duh’ și ‘Sfânta Treime’.
Ctitorirea acesteia, ”vorbește” o legendă a locului, ar fi fost declanșată de ,,frica iscată în inima boierului de o dezlănțuire a naturii, neașteptată și de mare intensitate în timp ce se afla la vânătoare împreună cu mai mulți slujitori ai săi în pădurea deasă”. Cuprins de deznădejde la gândul că s-ar putea să nu mai scape cu viață, boierul Caragea, alături de ceilalți participanți la vânătoare, se roagă la Dumnezeu să fie salvați, promițând că ieșind teferi din acel infern va ridica chiar pe respectivul loc, în semn de mulțumire adusă divinității, o biserică cu toate cele necesare pentru întemeierea unei vieți mănăstirești. Cum a scăpat fără vreo suferință, boierul a purces imediat la edificarea lăcașului de cult.
La sfințirea sa, în data de 8 martie 1679, biserica a primit drept danii mai multe terenuri și păduri de la proprietarii din împrejurimi, transformându-se într-un schit unde, ulterior, chiar ctitorul său s-a călugărit, devenind ieromonahul Isaia. El a ajuns apoi stareț al acestui așezământ monahal. Faptul este consemnat în actul pe care l-a găsit istoricul C. C. Giurescu în ,,Colecția Pamfileștilor” din Odobești.
”Eu Isaia Caragea, ieromonahul, am făcut schitul Bulucului de iznoava din Codrul Merei, unde se cinstește și prăznuiește hramul Sfintei Troițe și a Sfântului Duh”, se consemnează în documentul care menționează în continuare darurile făcute de răzeșii adunați la sfințirea bisericii, ”pentru veșnica pomenire a fericiților ctitori”.
Donațiile au continuat și în următoarele două secole schitul a fost înzestrat cu multe păduri și poieni, cu vii, în Vărsătura și Odobești, cu o moară pe gârlă trasa din Milcov în partea de sud a târgului Odobești. Un document autentic, datat 2 mai 1744, consemnează ca Athanasie monahul a dăruit lăcașului un pogon de loc când s-a făcut călugăr. La 25 octombrie 1751, ieromonahul Mitrofan, starețul schitului schimba două pogoane vie cu cramă și casă ”pe ulița de la Jariștea la Vale de la Hodor”, vie ce fusese ”dăruită de Safta, văduva lui Constantin Nenical, vel capitan”.
În catagrafia eparhiei Romanului din anul 1809, schitul Buluc apare cu zece ,,viețuitori”. La 6 august 1816 Constantin Chihaia și soția sa, Floarea donează schitului Buluc un lot de teren, zis al Chihaiei, ca ”să fie de hrana părinților călugări”.
La rândul lor, răzeșii din Odobești, la 6 aprilie 1828, dăruiesc și ei ”opt fălci de pădure și poieni” schitului Buluc. Ion Buda și soția sa, Maria, din Focșani împroprietăresc lăcașul, la 23 decembrie 1835, cu ”o moară pe gârla trasă din Milcov”, apoi cu ,,două pogoane de vie pe rod în dreptul morii și două ciozvârte de loc sterp”.
La 10 iulie 1859, conform actelor existente, iermonahul Veniamin, egumenul schitului, a făcut un schimb cu azilul ”Apostol Pavel” din Bușteni, pentru ,,un pogon și jumătate vie în Vărsătura Mică”. Statistica din 1936 a eparhiei Romanului care avea și ținutul Putna, pomenește între cele 13 schituri și schitul Buluc. În 1937 așezământul a fost împroprietărit cu șapte hectare teren arabil în satul Ivănești. Tot în acel an s-a refăcut lacul Chihaia și s-a populat cu pește. Afluența credincioșilor care vizitau schitul fiind mare, s-au construit patru case cu 10 camere, iar ca punct de atracție s-au plantat 5000 puieți de brazi, grup de arbori ce se poate zări și în prezent la sud-vest de incinta schitului.
Așezare monahală ferită încă de la început de ochii și furia năvălitorilor, schitul Buluc a fost apărat de pericolele seculare ale acelor vremuri.
În anii 1922-1928, călugării au ridicat, alături de biserica veche, una nouă, având hramul ‘Schimbarea la Față’. Construită din cărămizi și mult mai mare decât cea dintâi, aceasta a fost distrusă parțial de puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940, dar conducerea legionară a timpului a demolat-o până la temelie. Tot atunci a fost furată ,,Salba din aur” a bisericii Bulucului. După dărâmarea bisericii noi, a rămas pentru slujire numai biserica din bârne de brad a lui Isaia Caragea ieromonahul.
În toată istoria schitului se constată că viața monahală a fost susținută de călugări, dar în 1951 au rămas prea puțini viețuitori. Cum aceștia nu s-au mai putut întreține singuri, schitul a devenit locul de trai pentru o obște de maici, fiind aduse aici 30 de monahii de la mănăstirea Cotești.
Desființat prin Decretul 410/1959 și scos din Lista Monumentelor Istorice, schitul a rezistat cu greu în perioada comunistă mulțumită activității misionare a preoților din satul Vărsătura, în jurisdicția căruia fusese trecută biserica după 1959. Închiderea oficială a acesteia de către autoritățile timpului, între 1959 și 1989, nu i-a îndepărtat pe creștini de locul unde veneau an de an în pelerinaj. Dimpotrivă, pelerinajele la Buluc după 1959 au devenit un fenomen de masă, iar de sărbătoarea ‘Schimbarea la Față’, grupuri mari de credincioși din toate localitățile vecine urcau în pelerinaj drumurile bătătorite de secole până la bisericuța de lemn pentru a participa la slujba oficiată de preotul de la parohia din Vărsătura.
Redeschis după 1989, așezământul, ridicat la rangul de mănăstire, continuă să rămână refugiul spiritual al credincioșilor din zona Jariștea, în ultimii patru ani în incinta domeniului zidindu-se o clopotniță și o casă mare pentru chilii, unde locuiesc maici și surori de caritate.
La propunerea Direcției Județene pentru Cultură Vrancea, mănăstirea Buluc și-a recăpătat, la 11 noiembrie 2014, sub semnătura premierului, statutul de obiectiv inclus pe lista monumentelor din patrimoniul național.
Accesul în incinta ansamblului mănăstiresc se face printr-o frumoasă și impresionantă poartă din lemn sculptat cu motive laice și religioase specifice zonei Vrancei. Monumentala intrare gândită și creată de meșteri populari este străjuită de o parte și de alta de doi brazi, unul, fapt curios, având miros de tămâie, iar celălalt, la fel de ciudat, cu miros de lămâie.
Arhitectura lăcașului, având un plan în forma de cruce și fiind construit, în totalitate, din bârne de brad impresionează prin simplitate. La fel ca majoritatea bisericilor ortodoxe, este structurată în trei compartimente: naos, pronaos și altar. Cel mai impresionant detaliu decorativ din interiorul lăcașului este reprezentat de catapeteasma sculptată în lemn, care, prelungindu-se până la peretele coborâtor din boltă lăcașului, desparte naosul de altarul luminat de o fereastră la est. Naosul are absidele largi și este luminat de câte o fereastră la sud și nord, delimitându-se de pronaos prin grinzi de lemn. Pe naos este o turlă înfundată, oarbă, de formă octogonală. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, dreptunghiulare, terminate în arc. Pridvorul închis în față cu geamuri are și câte o fereastră la sud și nord. Intrarea în pridvor se face pe o ușă din lemn în două canaturi și tot printr-o ușă din lemn se intră din pridvor în pronaos, dar aceasta este într-un singur canat. Pardoseala este din scândură, acoperișul din tablă zincată.
Pereții interiori lăcașului nu sunt pictați cu sfinți, cum se obișnuiește de obicei, ci sunt zugrăviți într-o culoare simplă, bleu, fiind însă împodobiți cu peste o sută de reprezentări iconografice, între care ”Icoana cu dublă față”, una reprezentându-i pe Sfântul Mina și Sfântul Haralambie, cealaltă pe Maica Domnului ”Hadighitria”, pictată în 1831 în ulei pe lemn, reprezentare ce a avut drept destinația inițială a fi icoană împărătească. ”O altă icoană se află în vechea biserică de lemn redând-o tot pe Maica Domnului ”Hadighitria” dar datată 1840 și avându-l autor pe Dinake Zugrav; precum și alte două reprezentări — ”Hristos Învățător” — , nedatată, care avut destinația inițială de icoană împărătească și a fost creată de un pictor român necunoscut și ”Maica Domnului Împărăteasă”, de asemenea având destinația inițială de icoană împărătească, autor pictor român necunoscut, datată 1824, au fost clasificate, în ultimul an, în patrimoniului cultural național mobil”, a precizat, pentru Agerpres, Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură Vrancea.
Fațadele exterioare ale bisericii mănăstirii Buluc sunt tencuite peste bârnele de lemn și văruite în alb numai în zona Altarului, naosului și pronaosului. Pridvorul la exterior este căptușit cu scândură.
Ciprian, arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, nu a ezitat să-i îndemne pe credincioșii prezenți la ceremonia de resfințire a bisericii, care a avut loc în urmă cu un an, să considere venirea la mănăstirea Buluc ca pe un pelerinaj simbolic în Țara Sfântă. ”Acest lăcaș de închinăciune este Taborul Vrancei. Nu e neapărat necesar să mergeți în fiecare an pe muntele Taborului, dar vă sfătuiesc măcar o dată în viață să faceți un pelerinaj, să vă împărtășiți cu binecuvântarea lui Dumnezeu și să vă umpleți de sfințenie la mănăstirea Buluc. Să urcați spre această oază de lumină dumnezeiască’, le-a recomandat credincioșilor înaltul ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.
”Mănăstirea Buluc este căutată de numeroși credincioși atât pentru semnificația sa religioasă, dar și datorită cadrului natural lipsit de poluare și zgomot”, a declarat, pentru Agerpres, maica stareță Justiniana Talaban. Lăcașul este foarte bine întreținut de măicuțele care și-au găsit aici pacea sufleteasca, trăind în comuniune cu natura și divinitatea.
Cea mai frumoasa perioadă în care poate fi vizitată mănăstirea este în sezonul cald, atunci când florile care împânzesc aleile din curtea interioară formează un covor multicolor, iar pădurea emană miresme tonifiante și adăpostește de arșiță pe pelerin. Acesta își găsește acolo acea liniște pe care mai rar ”o auzi” în ziua de astăzi, dar întâlnești, de asemenea, smerenia locuitorilor zonei, cât și modestia celor veniți din alte părți de țară și chiar de peste hotare. Chiliile sunt adevărate oaze de răcoare în zilele caniculare din vară, iar iarna pline parfumul, căldura și misterul luminii emanate de focul lemnelor arse în sobe.
Impresionant este și faptul că pelerinii sunt invitați la masă, masă la care nu se consumă carne de porc ori vită nici atunci când nu este post. În schimb, preparatele puse în farfuriile de lut ars întrec, prin gustul lor, toate preparatele ”fițoase” din restaurantele de lux. Astfel, aperitivul este format din roșii umplute cu salată de vinete, pifteluțe din ciuperci, măsline și pește marinat. Urmează întotdeauna o ciorbă de pește ori legume la cazan, cu ardei iute, ciorbă în a căror rețete măicuțele utilizează ”ierburi potrivite” care dau un gust minunat fierturii. Vine apoi o saramură de pește cu mămăliguță, acompaniată de ardei iute, urmată ardei umpluți cu legume ori hribi. La desert sunt servite baclavale făcute în foi întinse în bucătăria lăcașului, umplute cu miez de nucă și scăldate în miere de albine.
Pentru a ajunge la Mănăstirea Buluc din Focșani se merge spre Odobești cale de 16 km., apoi, din centrul acestui oraș un drum asfaltat duce 4 km. până în comuna Jariștea, iar de acolo sunt numeroase indicatoare către mănăstirea Buluc, până la care mai sunt aproximativ 4 km.
O altă atracție turistică a comunei Jariștea o reprezintă biserica ”Sfinții Împărați” din satul Scânteia, un adevărat monument de arhitectură religioasă. Lăcașul de cult, care are și astăzi ușa de intrare bătută în nituri și a aparținut de un schit construit în anul 1730 de familia Stamatinescu, atrage atenția și prin elementele arhitectonice de influență arabă care își au locul în construcția bolților și coloanelor integrate stilului bizantin.
Oameni cu suflet mare și cu frica în Dumnezeu, dar îndrăgostiți de ocupația lor ancestrală, podgorenii din Vrancea au ridicat și alte biserici și mănăstiri care astăzi stau pe drumul podgoriilor din zonă, lăcașuri sfinte în care vița de vie și strugurele își află prezența în forme stilizate în motivele religioase din sculpturile ori picturile interioare, întărind sentimentul că viticultura, făcând parte din tradiția spirituală a Vrancei, reprezintă pentru creștinii locului puritatea și viața. Indirect aceste mărturii din lăcașurile vrâncene ”vorbesc” despre faptul că vinul și pâinea au fost oferite de Domnul nostru Iisus Hristos apostolilor săi la Cina cea de Taină și că aceste două alimente simbolizează sângele și trupul Mântuitorului.
Faptul că vinul se împletește cu spiritualitatea vrânceană este reliefat și de numeroase mărturii întâlnite de cei ce trec pragul și altor mănăstiri și biserici unice în această parte a țării.
Unice prin simbolistica și valorile depozitate sunt pe drumul podgoriilor vrâncene Schitul Dălhăuți, monument istoric din comuna Cîrligele, mănăstirea Vărzărești, din comuna Urechești ori mănăstirea Recea, monument istoric din comuna Dumbrăveni.
Pe dealurile din podgoria Odobești mai pot fi vizitate și mănăstirea Tarnița, construită în apropierea vârfului dealului Măgura Odobești, al cărui vârf se înalță la aproape o mie de metri, fiind cel mai înalt deal al Subcarpaților de Curbură, dar și mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului”, pe stil vechi.
Despre Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel’ din cartierul odobeștean Cazaclii cuvintele sunt de prisos, căci această biserică, clasificată în anul 2007 drept monument istoric, nu doar că a fost construită de negustorii de vinuri din zonă, ci este amplasată chiar în mijlocul viilor din zonă.
La mănăstirea Brazi din orașul Panciu, turiștii se pot ruga la moaștele Sfântului Teodosie de la Brazi, dar pot vizita și paraclisul subteran Brazi, monument istoric datat sfârșitului de secol XVII. Paraclisul subteran al Mănăstirii Brazi făcea legătura, în trecut, printr-un tunel, cu Schitul ”Sfântul Ioan Botezătorul’ situat pe un deal, la câțiva zeci de metri distanță.
Pe DJ 202 E, spre Tâmboiești, călătorul poate admira peisajele din partea de sud a județului Vrancea și se poate reculege în Biserica ”Cuvioasa Parascheva’, sfințită în anul 1858, ori în Biserica ”Nașterea Maicii Domnului’, clădită un an înainte, în 1857.
Vrancea este însă și depozitara unor volume de carte bisericească având mare valoare istorică, între care un „Ceaslov”, datat 1846, ”Istoria Noului Testament”, cu anul de apariție 1824, ”Carte folositoare de suflet”, anul ieșirii de sub tipar 1819, ”Sfintele și dumnezeieștile Liturghii”, editată în 1827, toate aflate în custodia Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” din Focșani.
”În ceea ce privește procedura de clasare în patrimoniul cultural național mobil a acestor valori scrise, la fel ca și a celor pictate de la Mănăstirea Buluc, de menționat este faptul că un asemenea demers a fost inițiat pentru prima dată în județul Vrancea abia în urmă cu un an”, a subliniat Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură a județului Vrancea.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.