Pe o suprafață de peste 3.000 de kilometri pătrați, reprezentând aproximativ 1,7% din teritoriul țării și cu o populație de peste 220.000 de locuitori, depozitarul unor vestigii istorice atestând urmele unei așezări scitice descoperite la Bârsești datând din sec. VI î.Hr, satul vrâncean tezaurizează valori spirituale, morale și culturale care dau identitate respectivului tărâm de neam românesc ce dăinuie într-un spațiu mărginit de munții Carpați Răsăriteni și râul Siret.
Satul vrâncean conține o lume care își duce existența, aparent, în mod simplu. Și totuși viața oamenilor care locuiesc în cele 68 de comune și peste 300 de sate ori cătune, îndepărtate în mare parte de tumultul zgomotos al orașelor, este profundă în bogăția valorilor românismului tocmai prin aparenta-i simplitate. Oamenii acestor locuri și faptele care îi definesc construiesc tiparul identitar ce a dăinuit peste vremi și care poartă pecetea unor trainice practici culturale, constituindu-se pentru cele trei zone ale județului (de munte, a podgoriilor și de câmpie) în semne distinctive geografic ori din punct de vedere economic, dar și prin arta tradițională specifică, strâns legată de viața oamenilor care au creat-o.
Arta populară din localitățile, oglindind trecutul, tradiția lui istorică și condițiile economice, sociale și culturale, precum și fantezia, sensibilitatea creatorului popular în realizarea unor produse originale și inimitabile, păstrează și continuă fondul străvechi tracic, care se exprimă prin multiple forme, susțin cercetătorii Muzeului de Etnografie din Focșani.
Condițiile istorice, configurate și de o situație geografică aparte, au conferit Vrancei caracterul de neconfundat cu alte locuri din țară, manifestat în toate domeniile vieții materiale și spirituale. Populația de agricultori, viticultori, păstori din zonă a creat o artă în strânsă legătură cu modul ei de viață, de o diversitate, originalitate și individualitate specifice, încorporate în adevărate monumente artistice ce se disting prin armonie, echilibru și simplitate.
Vrancea posedă un număr mare de valori etnografice, de la cea mai simplă unealtă de lucru și până la locuințe și instalații al tehnicii populare, totul „vorbind” privitorului despre capacitatea creatoare a locuitorilor acelor plaiuri, despre spiritul lor inventiv și practic, dar și despre simțul lor artistic ce așteaptă și iar așteaptă să fie descoperit de călătorul însetat de cunoaștere și frumos.
Întreaga creație artistică rurală vrânceană se manifestă în alcătuirea și înfrumusețarea locuințelor, în cromatica țesăturilor de casă și portului popular, în ceramică, crestături în lemn, precum și în modul în care sunt confecționate obiectele de strictă necesitate din gospodărie.
Toate poartă, spun specialiștii instituției amintite, pecetea tendinței de stilizare abstractă, geometrică. Chiar atunci când e înfățișată o floare, tendința de geometrizare este evidentă, fapt ce conduce la încorporarea ornamenticii vrâncene în aria vechii ornamentații europene, spre deosebire de ornamentica zoomorfă și antropomorfă ce ține de Orient și care în țara noastră a apărut abia în ultimele decenii.
„Ceramica, motivele cusăturilor și alesăturilor de pe cămăși și fote, chimirele, obiectele lucrate în lemn, toate se mărginesc la o redare abstractă, geometrică a ornamentației. Acest fond artistic geometric își trage obârșia de la traci și este cel mai puternic, restul ornamentației având un rol auxiliar”, scria Ion Diaconu, cel mai important etnograf care s-a născut și a studiat folclorul vrâncean.
Odată cu evoluția istorică, și creația populară vrânceană a suferit transformări, vădind împrumuturi de la alte zone etnografice învecinate, dar păstrând fondul tradițional și, drept urmare, caracterul de continuitate.
Emil Giurgea, în lucrarea „Plaiuri Vrâncene”, menționa că „puține zone din România au păstrat atât de fidel bogata moștenire a generațiilor trecute ca Vrancea”.
Casa, biserica, școala, sufletul satelor vrâncene, constituie locuri primordiale în spațiul cultural al acestui tărâm moldav. Satele vrâncene, care au dat culturii românești personalități al căror nume dăinuie peste timp, între care mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în Parlamentul Moldovei, Ion Roată, pictorul Gh.M. Tătărăscu, arhitectul Ion Mincu, părintele școlii naționale de arhitectura, scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinți, creator al școlii românești de geografie, se disting prin arhitectura caselor, prin întemeierea spațiului de locuire, prin amenajarea funcțională a gospodăriei, prin dispunerea acareturilor și a celor trebuincioase existenței ca fundament al trăirii, dar și ca o oglindă a practicilor sale culturale.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, dar succintă, a artei populare vrâncene sunt necesare referiri la toate domeniile unde ea se manifestă puternic, în forme proprii.
„De la înțelegerea elementelor arhitecturale exterioare, de la stilistica construcției ajungem să descifrăm , pe axa istorică, tiparul ființării și al schimbării mentalității prin diversificări tipologice și stilistice”, spunea despre construcțiile din satul vrâncean profesorul Ion Dumitrache.
În arhitectură, creația populară se caracterizează prin varietate și proporționalitate, ingeniozitate tehnică și simplitate. Monumentele și casele din lemn întâlnite în Vrancea reprezintă una dintre realizările de seamă ale locuitorilor acelor meleaguri, arhitectura populară a satelor vrâncene scoțând la iveală aspect deosebite ale acestei forme de artă.
Pornind de la realitatea istorică, potrivit căreia Vrancea este, prin excelență, o regiunea de răzeși, așezată multă vreme lăturalnic față de drumurile de comunicație importante și care nu a avut contact decât foarte târziu cu „reședințele Domniei”, conducerii țării, rezultă că ele sunt creația nemijlocită, originală a locuitorilor satelor și cătunelor răzeși, fără influență din afară. Vrâncenii și-au pus în operele lor arhitecturale o parte din sufletul lor, din experiența vieții și muncii proprii. Trăind în regiuni acoperite de păduri și-au construit din lemne case folosind tehnici variate, cu plan simplu, dar cu o mare varietate de motive geometrice. Unele sate mai păstrează și astăzi, e drept parțial, dar încântând călătorul dornic de revelații născute din mintea omului, case tradiționale, precum în localitățile Bârsești, Negrilești, Paltin, Nereju, Vizantea, Răcoasa și, în parte, Soveja ori Nistorești.
În legătură cu lăcașurile de cult, din lemn, părți integrante ale arhitecturii populare, ridicate în majoritatea lor din inițiativa și contribuția locuitorilor, de către meșteri locali de mare talent și inventivitate, rămași în cele mai multe cazuri anonimi, specialiștii în domeniu afirmă că ele au însemnat în societatea retrasă în care și-au dus traiul vrâncenii un important factor politic și social al vieții satelor vrâncene.
Bisericile și mănăstirile din lemn, unele dintre ele dăinuind de peste șase secole, sunt lăcașuri care păstrează tradițiile ortodoxe ale locuitorilor acestui județ și cultivă, de asemenea, sentimentul solidarității și al respectului pentru generațiile vârstnice, prin așezămintele sociale ori culturale pe care le au sub oblăduire. Pe teritoriul Vrancei sunt 45 de asemenea monumente lăcașe, biserici. Cele mai reprezentantive și de inclus într-un viitor plan de promovare turistică sunt la Mănăstioara, Nistorești, Valea Sării, Prisaca, Ruginești, Anghelești, Mușunoaiele, Vterești, Herestrău, Buluc, recent introdusă pe lista monumentele intrate în patrimoniul național.
În datarea acestor monumente, ce depășesc sfera religioasă ori casnică, cercetătorii au folosit documente, dar mai ales inscripții de pe fronton ori pe „cheia de boltă”. Caracteristicile acestor lăcașe de cult din lemn sunt forma de navă, cu acoperiș înalt și streașină largă, amintind de monumentele de arhitectură moldovenești ridicate în vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Astfel sunt bisericile din lemn de la Ruginești, Chițcani, Movilița și Câmpuri-Tei.
În secolul al XVII-lea este ridicată pe teritoriul județului, la Bordești, o construcție religioasă în cel mai valoros stil al respectivului veac, cel brâncovenesc, cristalizat într-un edificiu având pridvor supralărgit, un naos cu două abside la nord și sud și una centrală, la est, în care este situat altarul. Sculptura din piatră, legată direct de monumentul arhitectonic este tratată realist, cu ornamente reliefate, motivele florale, între care și vița de vie, fiind înscrise pe coloane, iar chenarele încadrează golurile. Pictura aparține celui mai renumit meșter al epocii, Pârvu Mutu, fiind realizată într-o manieră realistă, cu personaje care se mișcă liber și fac gesturi cerute de situație.
În aceeași manieră sunt tratate și o serie de monumente de arhitectură vrâncene, ctitorii ale breslelor ce s-au dezvoltat în zonă, cum ar fi Biserica săpunarilor, Biserica Jalaboi , a tăbăcarilor, bisericile dogarilor, lumânărarilor, cu arhitecturi și pictură remarcabilă. De asemenea, apar și o serie de construcții civile cum ar hanurile din Odobești și Adjud, imobile care rezistă și astăzi cu alte destinații.
Monumentele construite de țăranii vrânceni din lemn de stejar pe temelie de piatră păstrează tehnicile vechi și în secolele XVII-XIX și chiar XX, dar capătă către finalul perioadei menționate proporții mai mari. Bârnele sunt de dimensiuni deosebit de mari, fiind cioplite fie dintr-un singur trunchi, cum este cazul la Movilița și Valea Sării, puse pe tălpi masive, ce se prelungesc dincolo de punctul de îmbinare. Bârnele din partea superioară, mai largi, îmbinate armonios „în dinți” au rolul de a susține consola acoperișului. Pereții sunt tot din bârne, căptușiți cu scânduri în interior, uneori și în exterior, pictura fiind executată direct pe lemn.
Nu doar bisericile din lemn, dar și casele de locuit vrâncene sunt decorate, prin cioplire, cu motive tradiționale cum ar fi rozete, funia, soarele, în cazul celor de la Anghelești și Ruginești. Ornamentarea caselor constă în cioplirea stâlpilor de la prispă și foișor, precum și transformarea scândurii pentru „zăplazul” (gărdulețul) cerdacului și al paziei, scândură ornamentală așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. Stâlpii locuințelor rurale cu o vechime de 150-250 de ani sunt foarte frumoși, monumentali chiar. Decorația bogată se individualizează la prispă și pazie, unde traforarea plăcilor de lemn în diferite forme alcătuiește o adevărată florărie estetică.
Aspectul interior al locuinței sătești vrâncene oglindește starea socială a țăranului. În general este sobru, format dintr-un mobilier simplu întregit de textile de o mare varietate, dar având o policromie caldă. Textilele de interior și cusăturile sunt lucrate de femei în gospodăriile proprii și cuprind scoarțe de perete sau păretare, cergi, procovițe (pături), ștergare de perete, șervețele de schimb, fețe de masă și fețe de pernă.
Păretarul ori scoarța de perete păstrează elementele ornamentale străvechi, aranjate pe întreaga suprafață a țesăturii, are vîrstele late și înguste alcătuind motive vizuale „îngropate” ori „alese”.
Un ornament străvechi realizat în Țara Vrancei este „pomul vieții” dispus pe latul țesăturii. Decorațiile florale, avimorfe ori zoomorfe de dată mai recentă sunt realizate în colorit viu. Trăsătura caracteristică a scoarțelor vechi o constituie utilizarea lânei vopsite în culori vegetale, subliniind o cromatica caldă, odihnitoare. Ștergarele și șervețelele decorative sunt foarte răspândite în gospodăria vrâncenilor. Ele se așează între păretare în șir continuu ori deasupra acestora sub formă de fluituri, împodobind pereții interiori ai caselor. Decorul în ambele capete ale unor asemenea țesături este geometric realizat din „lânici” ori arnici.
Cergile și procovițele se remarcă prin tonurile naturale din care sunt realizate în alb, gri, negru, maro, portocaliu. În afara cergilor simple de culoare albă ori gri, ornamentația constă în vârste ce alternează ca dimensiuni sau carouri.
Portul popular, folosit în prezent doar în zilele de sărbătoare rurală, este unul, în general, specific păstorilor. Predomină albul, restul culorilor îmbrăcăminții fiind sobre, fapt ce oferă eleganță și distincție portului popular vrâncean. Prin toate caracteristicile sale acesta are o deosebită valoare artistică. Piesele componente sunt împodobite cu măiestrie, dovedind și o mare vechime prin croiala și ornamentica păstrate cu fidelitate. Acest port, spun specialiști etnologi, este de origine geto-dacică, fapt reliefat dacă îl comparăm cu imaginile ce ni s-au păstrat pe metopele de la Columna lui Traian ori Monumentul de la Adamclisi. De asemenea, el este unitar, în linii generale, deși prezintă unele variații după microzona din care face parte, Năruja, Nereju, Tulnici ori Bârsești.
Costumul de femei, purtat în prezent doar în zilele de sărbătoare, constă dintr-o cămașă bogat ornamentată în motive geometrice din arnici, fir și tel, catrință în vîrste, adică linii pe o suprafață textilă, ori cu alesături, strânsă pe corp cu bete înguste. Femeile măritate poartă marame din borangic, cele tinere, ori din bumbac, cele mai în vârstă. Îmbrăcămintea femeii din Vrancea se deosebește, de altfel, după vârsta celei care o poartă. Bătrânele au un costum mai puțin ornamentat, atât cămașa, cât și catrința fiind mai simple, spre deosebire de femeile tinere care poartă la sărbătorile satului catrințe realizate pe fond negru cu fir metalic și lânică, iar cămașa, deosebit de împodobită, păstrează ornamentația geometrică tradițională.
Costumul de bărbat este mai simplu, compunându-se din ițari sau cioareci din stofă albă, strânși creți pe picior, din cămașă albă din pânză de „casă” împodobită cu motive, de obicei geometrice, realizate din fir alb ori arnici. Vrâncenii își încing mijlocul și acum, cu un brâu lat, în vârste de lână, iar deasupra poartă chimir din piele bătut cu ținte. Pe cap au și doar în zilele răcoroase căciulă din blană de miel. Odinioară atât femeile, cât și bărbații purtau opinci din piele de porc cu nojițe.
Un capitol distinct al artei populare vrâncene îl ocupă ceramica. Piesele lucrate mai demult erau realizate dintr-o pastă poroasă amestecată cu paie, iar, apoi, dintr-un material mai fin, curățat de impurități, iar obiectele realizate se făceau cu o ornamentație bogată, așa cum se prezintă vasele de tip Cucuteni. Ele erau și mai sunt create și în prezent la roată. În județul Vrancea centrul cel mai valoros în producerea ceramicii este Irești, olarii de acolo păstrând în forma vaselor tradiția dacică. Unii bătrânii olari mai lucrează și astăzi ceramica roșie și neagră de obârșie dacică, așa cum atestă descoperirile din siturile arheologice Poiana și Bonțești. Dar, alături de ceramica tradițională se mai lucrează și ceramică smălțuită, care s-a adaptat transformărilor impuse de viață și de gustul populației vrâncene. Obiecte casnice din ceramică roșie și neagră, dar și din cea smălțuită se mai fac și de către olarii din Garoafa. În târgurile săptămânale ori anuale din satele Vrancei, precum și la manifestări folclorice din țară, meșterii din județ își vând produsele care au o mare căutare pentru calitățile funcționale și artistice, dar și în semn de prețuire a trăsăturilor tradiționale locale.
Cea mai interesantă realizare artistică populară vrânceană este „fără îndoială”, spun specialiștii în domeniu, arta crestatului în lemn. Pădurile întinse ce acoperă munții Vrancei au furnizat dintotdeauna materia primă pentru construirea locuinței, a mobilierului, a uneltelor și obiectelor de uz casnic necesare traiului. Dacă unele obiecte au rămas numai cu rolul utilității pentru care au fost create, altele au căpătat, în schimb, plus de valoare prin măiestria și gustul artistic al celui ce le-a dat formă.
„Crestarea lemnului în Vrancea a ajuns la o înaltă perfecțiune”, iar creatorii populari „se întrec pe ei înșiși, dând lucrări deosebit de valoroase din punct de vedere artistic”. În ornamentația sculptorilor rurali din județ sunt folosite, de obicei, motive geometrice, dar realizate într-o mare varietate de îmbinări. Apar, însă, și motive figurative, cel mai adesea scene din viața ciobanilor. Crestarea obiectelor de uz casnic este realizată printr-o sculptură fină, de obicei din cuțit. Crestăturile în lemn se manifestă, în deplina lor variație și frumusețe, și pe tiparele de caș, rotunde ori dreptunghiulare.
Un domeniu deosebit, prin tehnica folosită, este în Vrancea pirogravura, care se aplică, în special, pe cofe și cofițe, pe beclițe, casete de lemn. Această tehnică se practică mai ales în comunele Nereju și Paltin. Ornamentația constă din motive geometrice ori florale simple, dar deosebit de atractive, prin repetiții și simetrii.
Costumele populare, obiectele de uz gospodăresc sau de mic mobilier, uneltele, covoarele, țesăturile, broderiile ori dantelele, ștergarele sunt purtătoare de profunde semnificații culturale pentru privitorul și vizitatorul acestor tărâmuri integrate profund în natura locului, care are astfel prilejul să compare ceea ce vede cu modelele comercializate astăzi, să înțeleagă mersul istoric al devenirii acestor locuri.
Întreaga artă a vrânceanului pare a rezida în realizarea unor ornamentații ce cuprind numeroase motive, între care rozete, dinți de lup, funia, frunza căpșunei ori stejarului, creanga de brad. Vechile motive s-au păstrat și în creația artiștilor populari vrânceni de astăzi, dar obiectele realizate au câștigat în bogăție decorativă.
Creațiile artistice rurale vrâncene, în întreaga lor gamă de realizări, oferă imaginea unei înalte arte populare, impresionând nu numai prin varietatea elementelor artistice și diversitatea compozițiilor, dar și prin dezvăluirea atracției permanente pentru frumos a localnicilor. Ele vădesc un gust estetic și plin de farmec, plin de rafinament, în care predomină sobrietatea, elemente pe care turistul le descoperă cu pasiunea căutătorului de inedit și echilibru și armonie.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.